A fost odată

campeanuDa, mi-ar fi plăcut să fiu membru al PNL-ului condus de Radu Câmpeanu.

Sînt liberal, am fost alături de ACEL PNL din prima clipă, am mărşăluit alături de oameni cu aceleaşi convingeri înspre Piaţa Universităţii, am fost golan. Dar n-am intrat în partid. Am scris în foaia „Liberalul Hunedorean”, m-am luat de piept cu adulatorii lui Ilici, m-am certat cu taică-meu de la politică, mă rog, tot tacîmul, toată istoria personală a tinerilor frumoşi şi liberi din vremea aceea. Dar n-am intrat în PNL – iar acum regret. Regretul se leagă de PNL-ul de atunci, nu de cel de acum, să ne înţelegem.

Atunci vorbeam despre ideologie, doctrină, repere morale, Radu Câmpeanu adusese un aer european, urban, intelectual, era vremea efervescenţei ideilor şi speranţelor în PNL. Oameni liberi, vorbeam despre conceptele care ni se păreau fireşti, logice, naturale: „prin noi înşine”, „laissez-faire, laissez-passer”, „statul minimal” şi alte vorbe de ocară, pe care, dacă le-ai spune unui PNL-ist de azi, te-ar suspecta că-l înjuri de mamă. Ne regăseam cu bucurie, oameni din generaţia mea, proaspăt absolvenţi de facultăţi, în acelaşi sistem de valori.

PNL-ul de astăzi trăieşte, încă, de pe urma avîntului iniţial, uriaş, al acelei epoci, la fel cum PRO TV-ul se menţine şi astăzi pe primul loc al audienţelor de pe urma impulsului acelei minunate televiziuni care a fost PRO-ul lui Adrian Sârbu, din anii 1997-2000. Din păcate, ambele dau acum filme în reluare, pentru publicul captiv în iluzie, care începe să cam părăsească sala.
Odihneşte-te în pace, Radu Câmpeanu.

 

Alin BENA

Comments

comments

cioaravopsita