Am sa va spun de la bun inceput ca nu am patit nimic care sa justifice vreo trauma si sa conduca la o adevarata fobie vizavi de condus, frica despre care nu stiu daca a fost vreodata documentata medical. Ambii mei parinti au avut permis de conducere, mamei placandu-i chiar la nebunie asta, insa se pare ca nu este un talent sau o pornire care sa se mosteneasca genetic. Sunt tanara, am prins majoratele la care sarbatoritul isi dorea sa primeasca drept cadou cursurile de sofat, ba am prins si o petrecere unde s-a oferit cadou o masina mult visata, nu doar posibilitatea de a invata sa conduci. Dar pe mine toate astea nu m-au tentat sau atins in vreun fel. Pur si simplu paream un pieton prin vocatie, mai tarziu devenind un pieton prin alegere.
Sa traiesti in capitala Romaniei inseamna sa te adaptezi unui ritm de viata alert, daca nu chiar tumultos. Venita dinspre munte, adaptarea mi-a fost dificila, insa cred cu fermitate ca mi-ar fi fost si mai greu daca as fi condus. Pe de alta parte, sa incerci sa iti iei carnetul in Bucuresti inseamna sa ai tendinte suicidale. Daca in loc sa scrii simplu pe net, cand esti la tine acasa, in provincie, scoala de soferi Brasov sau scoala de soferi categoria B Brasov , ca doar ai de gand sa conduci un automobil si nu vreun tir, te gandesti ca e mai util sa te arunci direct in mijlocul haosului, invatand sa conduci in mijlocul lui, inseamna ca ori iti propui sa participi la curse, mai mult sau mai putin legale, la un moment dat, ori ca ti s-a urat cu binele. Cert este ca, daca ar fi existat undeva, adanc ingropat in mine, vreun impuls de a conduce, odata cu mutarea pe malurile Dambovitei el a fost complet inabusit din fasa, vazand doar in trecere agresivitatea din trafic si nebunia care il guverneaza pe el si pe toti participantii sai.
A nu se intelege ca, pieton fiind, nu am suferit totusi niste transformari aproape organice. Ooo, ba da, si-nca cum! Am devenit bataioasa, pentru ca pana si traversarile aici sunt care pe care, am invatat, spre rusinea mea si dezamagirea tuturor femeilor din familie, sa injur birjareste, fara sa ma repet timp de minim zece minute, sa am un pas extrem de alert in traversare si o traiectorie care sa permita cu usurinta slalomul printre oameni si masini deopotriva.
De asemenea, sunt un copilot desavarsit, capabil sa jongleze cu indicatiile GPS-ului, un pahar cu cafea fara capac si un playlist fata de care gusturile soferului sunt in continua schimbare. Cunosc semnele de circulatie, scurtaturile, am deja reflexul de a ma asigura in diverse situatii si ocazional mai apas cate o pedala imaginara. Am prevenit cateva potentiale accidente minore, fiind atenta la detalii, si am reusit sa anim chiar si pe cel mai obosit, necomunicativ si ostil conducator auto. Si am descoperit in acest context ca eu pentru asta sunt facuta de fapt. Nu vreau presiunea condusului, a gestionarii atator gesturi si reflexe. Eu vreau ce e mai bun din ambele lumi, vreau sa ajung din punctul X in punctul Y cu masina, fara batai de cap.
Deci, fobia condusului a dus pana la urma la ceva bun, la descoperirea unei vocatii. Copilot cu experienta, caut sofer de cursa lunga.